PRO
Alina MUNGIU-PIPPIDI
Presedinte SAR
E o mobilizare mare la noi contra selecţiei International Science Index de utilizat ca instrument de evaluare a cadrelor didactice din învăţământul universitar. Măsura a fost promovată, în ordine cronologică, de Mircea Miclea şi Daniel Funeriu şi e sprijinită cu autoritate de preşedintele Academiei, Ionel Haiduc.
De ce ISI? Din simplul motiv că, dacă vrem să facem parte din lumea globală a cunoaşterii, acesta a ajuns instrumentul acceptat, cu varianta Google Scholar pentru umanişti. ISI s-a reformat, a introdus multe reviste din ţări din afara spaţiului anglo-saxon şi va mai introduce, deci încearcă permanent să înlăture exclusivitatea limbii engleze. Nu e un instrument perfect, dar e mai bun decât nimic. Nu există cunoaştere privată, ea se pune în comun, iar ISI a ajuns biblioteca globală unde lumea academică îşi depozitează ştiinţa. Şi, slavă Domnului, nu oricine e acceptat. Nu vorbesc izolată în bibliotecă, ci în calitate de editoare a acreditatei Reviste Romane de Ştiinte Politice (ISI).
Argumentele aduse de oponenţi sunt trei: primul, subdezvoltarea. Nu avem biblioteci, reviste, traducători, ca să satisfacem criteriile noi de excelenţă academică, pretinzând lucrări publicate în străinătate, în jurnale şi edituri cu peer review. Al doilea argument, că acele criterii universale sunt inadecvate pentru judecarea studiilor româneşti şi umaniste din România. Şi al treilea, că vizibilitatea internaţională nu ar trebui să devină criteriu de evaluare în România decât pentru viitor şi nu pentru trecut.
Unu. Există cert un dezavantaj al spaţiului academic din Romania. Dar acest dezavantaj este tot mai nesemnificativ. Există internet, se pot comanda cărţi prin diferite programe, avem programe de cercetare cu linie de buget pentru literatură, mai multe biblioteci universitare au instalat Jstor, EBSCO Host publishing, Project Muse şi alte programe, cu ajutorul cărora poţi consulta arhivele de lucrări din jurnale fără să plăteşti. In plus, există programe de mobilitate în Europa, tinerii au burse peste burse, iar adulţii, dacă sunt competenţi, primesc invitaţii şi visiting profesorships, astfel că, măcar o data pe an, un membru al sferei academice care se respectă ar trebui să ajungă într-o bibliotecă mare şi bună. Plus enormele resurse ale Internetului, unde între timp s-au creat biblioteci de tot felul la liber, de la bizantinologie la fizică nucleară. Că profesorii din Romania sunt mai prost plătiţi, e un argument ridicol. Nu banii motivează un savant, altminteri nu e un bun savant. La ora aceasta există programe de cercetare care permit unui universitar să câştige suficient fără a mai trebui să facă prostituţie în presa de bulevard.
Doi. Nu e nici o dificultate să publici despre Romania în Occident, dacă nu scrii parohial şi la nivelul unui alt timp academic, ci te păstrezi la standardele contemporaneităţii. Există mai mulţi oameni care au publicat cărţi şi articole pe subiecte umaniste şi româneşti la Paris, New York şi Londra. Chiar înainte să plec din sistemul academic românesc, aveam publicate vreo zece lucrări ISI. Eu nu prea văd însă ce sunt acelea studii româneşti şi nu cred că România în sine ar trebui sa fie obiect de studiu de nivel academic. Daca autorii ar înţelege că tot ce contează este subiectul, nu regiunea unde îl studiezi, ar face un pas mai aproape spre universalizarea tematicii lor şi ar putea aspira să fie publicaţi în Occident. Dacă nu pătrund mai mulţi oameni în mediile culturale şi ştiinţifice occidentale este pentru că ei nu gândesc în termeni academici contemporani, ci în termeni depăşiţi şi nu acceptă sistemul drastic de publicare, cu referenţi anonimi (dar câte nu înveţi de la referenţii anonimi până nu ajungi referent anonim, la rândul tău), cu solicitări de a rescrie până când textul devine perfect, clar şi inatacabil în fiecare cuvânt. Asemenea lucruri nu fac decât să dezvolte disciplina intelectuală, să continue şcoala care ne-a lipsit nouă, aceea a argumentării riguroase şi a scrisului neînflorit, în care fiecare fraza contribuie clar la ceva. Acest lucru nu trebuie sa ne îndepărteze, ci să ne atragă. La ora aceasta, în Romania, sunt lăudate cărţi pretins de nivel academic care nu ar trece nici un review în Vest, pentru că nu au nici un fel de metodologie, nu construiesc nici un fel de argument, paragraful întâi poate fi pus în locul paragrafului cinci şi cartea tot la fel ar fi etc. Aceasta brambureală a unei culturi, care nu doar că nu e matură, dar regresează, serveşte unui singur scop – fiecare grup îşi poate face propriile criterii şi promova propriii clienţi. Şi aşa o să ajungem cu o lume culturală în care unul e geniu pentru recenzentul X, iar altul pentru Y. Şi, cum publicul nu cumpără mai nimic, nici pe A, nici pe B, nici pe X, nici pe Y, e greu sa ne servim de el ca să putem face diferenţa. Observăm doar că A şi X fac parte din acelaşi cerc de amici, la fel Y şi B, că ei se recomandă reciproc şi la felurite burse în ţară şi în Occident.
Trei. Vizibilitatea internaţională e de dorit sau nu? După atâţia ani în care am cântat imnuri lui Cioran şi Eliade, tocmai pentru că au ajuns la faimă internaţională, cum putem să refuzăm vizibilitatea internaţională drept criteriu? Şi nu e adevărat că o poţi obţine doar emigrând definitiv. Condiţia e să scrii într-o limbă internaţională şi nu doar în română. Căutaţi numele unor intelectuali şi savanţi români pe Google numai cu opţiunea limbii engleze selectate (sau germană, sau franceză) şi veţi găsi destui oameni care au faimă, ale căror lucrări intră în syllabus-urile universităţilor occidentale. Nu vrem ca studenţii noştri să găsească lucrări scrise de noi în bibliografiile marilor universităţi unde ajung? Eu cred că da. O lume românească cu criterii academice originale, nu universale, fără o competiţie bazată pe reguli, în care fiecare grup are normele lui, o lume în care impostorii nu ar putea fi niciodata eliminaţi, mi se pare o lume de coşmar. Sigur, rămân valabile argumentele legate de dificultăţile aplicării unei asemenea reforme, când cei mai mulţi nu corespunde acestor standarde. E moral să le ceri studenţilor doctorali ceea ce profesorii lor, în multe cazuri, nu pot da? De la cine să înveţe un student doctoral stilul academic ISI? Răspuns: de la revistele în care aspiră să publice! Dar faptul că reforma e greu de aplicat nu trebuie să ne oprească să afirmăm clar şi răspicat care este norma, şi anume, cea universală, şi spunem unde e validarea finală, şi anume, pe plan internaţional. Pentru că nu e adevarat că timpul aduce vreo evoluţie pozitivă. Numai dacă standardele sunt juste. Altfel, timpul reproduce parohialismul, clientelismul şi alte racile ale micii noastre culturi, care vrea să fie băgată în seamă de cele mari, dar fără să accepte criteriile lor.
***
CONTRA
Conf. univ. dr. Florea IONCIOAIA
Universitatea Al.I. Cuza
Noile reguli pot avea măcar un efect important: să-i recupereze pe unii dintre tinerii cu studii în străinătate, care în acest moment sunt aproape complet respinși de sistemul nostru academic. Peste toate, cred că oricum este mai bine decât arbitrariul actual.
Sunt, însă, de reproșat noului sistem două lucruri mai ales: 1. O anume inadecvare la disciplinele umaniste; mai precis aplicarea sa dogmatică nu va servi la nimic; 2. Absența mijloacelor de suport: în acest moment pare o măsură punitivă, și nu una capabilă să stimuleze cercetarea și performanța academică.
1. Sistemul bazat pe articolele ISI este foarte util pentru științele dure, care nu au nevoie de o expresie prea elaborată (de o anume intimitate cu limba, deci!), de nuanțe, de o bibliografie prea extinsă, de o anume contextualizare epistemică etc. Astfel, pentru a scrie un articol de istorie, disciplină în care sunt într-o oarecare măsură specializat, limba este un vector mai important decât în fizică, uneori decisiv. Dificultatea de a fi compatibil și performant într-o altă limbă, în chestiuni de nuanță, de conceptualizare etc. este, de aceea, foarte serioasă. Este clar că, dacă îmi voi scrie textele în engleză, voi renunța la limba română ca la o limbă academică, în care să fie dezvoltate concepte și termeni abstracți. Limba română va rămâne o limbă folclorică, așa cum era limba română în Basarabia în perioada comunistă, unde toată terminologia științifică era în rusă sau germană (prin rusă). Ce facem atunci cu limba română ca mijloc de expresie a gândirii științifice?
Trebuie să observăm apoi că umaniștii nu au o tradiție puternică în acest tip de practică intelectuală. Ei sunt obișnuiți să se adreseze pieței intelectuale locale și nu văd de ce faptul ar fi penalizabil. Există oricum un număr extrem de limitat de reviste indexate ISI care să poată fi constitui debușee pentru istoricii noștri. Probabil, în jur de cinci-șase, pentru întreaga Europă de sud-est, niciuna în limba română.
În fine, poate aspectul cel mai important privește beneficiile pentru contribuabil sau pentru instituția academică. La ce bun deci ISI? În general, acestea pot fi mai ales de trei feluri: de ordin simbolic, de ordin epistemic și de ordin practic. De ordin simbolic: un număr de publicații ISI arată nivelul înalt al unei comunități academice. Aici am mai putea atașa, pentru istorie mai ales, faptul de ordin pur propagandistic că prin publicarea în străinătate se oferă într-o revistă influentă versiunea românească a unui fenomen, fapt, proces, eveniment.
În ce privește beneficiul epistemic, desigur, cel mai important, aici am cele mai mari rezerve. Contribuția la cunoașterea dezinteresată? La procesul de cumulare a cunoașterii? La schimbul de idei și de valori? Ador perspectiva cosmopolită și neutralismul universalist. Totuși, istoria este locală. Nu orice subiect poate interesa un public din afara unui spațiu strict determinat. Comparatismul global de tip Big Picture este dubios, în general, printre istorici. Iar orice schimb de idei și informații se face numai cu cei interesați. Nu avem o istorie suficient de interesantă pentru „universalizarea”sa și nici capacitatea instituțională/intelectuală pentru a o impune „cu forța”.
În plus, suntem condamnați la parohialism de natura însăși a disciplinei noastre. Istoria, umanioarele în general, nu transmit neapărat cunoaștere cât valori: civice, identitare, formative, morale. Contribuie la coeziunea și imaginea de sine a comunității. Mi se pare cu totul orwellian să ne ocupăm de trecutul comunității pentru a face carieră.
Desigur că beneficiile de ordin practic sunt cele mai vizibile: Sistemul de evaluare prin articolele indexate ISI face oficiul de sistem de evaluare independent, competent, dezinteresat. Pe termen lung și la nivel global beneficiile nu pot fi negate. Noi nu trăim global însă și pe termen lung, vorba cuiva, vom fi cu toții morți. În mod evident în domeniul umanităților cel puțin sistemul poate fi extrem de pervers. O experiență recentă m-a deprimat de-a dreptul.
Am evaluat de curând, ca membru dintr-o comisie a unui grant post-doctoral, dosarul unui aspirant, doctor sub 30 de ani, cu patru cărți și un articol ISI, pe lângă multe altele. Cu dosarul lui, ar fi putut ocupa la orice concurs contabil orice post de profesor. Interviul cu acesta însă a scos în evidență un semianalfabet la propriu, în tot cazul, incapabil complet să conceapă fie și un titlu sau un enunț logic ca să nu mai vorbim de un proiect de cercetare. A fost cu greu respins, pentru că formal era primul. Este drept că, la o privire la atentă, se putea observa că revista ISI era doar cotată ISI și nu era tocmai reputată în lumea noastră, articolul său ISI în engleză era nepublicabil într-o revistă normală din România (am fost și sunt editor la mai multe publicații savante!). Cărțile erau toate la o editură unde se plătea pentru publicare și așa mai departe. Apoi, am aflat că până și doctoratul îi fusese acordat de lehamite, după multe presiuni și cu un imens scandal.
Ce arată acest fapt? Că referința ISI este la fel de înșelătoare care oricare alta în absența unei piețe intelectuale structurate, în care să există o bună critica de specialitate, o solidă viață instituțională, un anume nivel de onestitate și încredere publică, dar mai ales un sistem credibil de promovare profesională.
2. În ce privește problema suportului, aceasta mi se pare chestiunea cea mai puțin discutată. Mi se pare sinistru să ceri standarde de Harvard, iar tu să oferi condiții de țară africană. Și nu mă refer la salariu sau la norma de sclav academic, care te face să fii, practic, paralizat pentru cercetare cel puţin șase-șapte luni pe an. Aș vrea să văd pe cineva că face sistematic cercetare avansată cu banii de acasă. Nu cer secretară ca în America, hilfe sau orice altă formă de asistență de acest fel din partea Universtății. Dotarea minimală (computere, cărți etc.) o am din diverse granturi sau scheme de suport extern. Trebuie spus, însă, că toate acestea au însemnat un enorm efort din partea mea.
Însă, probabil, cea mai dureroasă problemă este aceea a contactelor cu lumea savantă, de oriunde ar fi. Dacă nu ești un șef ceva, atunci nu ai nici o șansă la un decont de călătorie, indiferent de manifestarea la care participi, nu poți invita un coleg să țină o conferință, iar uneori nu poți trimite nici măcar un banal fax. Iar fără acest tip de contacte, ești de fapt un savant mort, o spun cu toată responsabilitatea. Nimeni nu te va invita să ții cursuri, să publici, să ai o anume vizibilitate.
Aceasta este de fapt problema-cheie. Universitățile noastre, ca și sistemul în general, sunt configurate în jurul puterii administrative și nu a celei epistemice. Cercetătorul onest este cu totul periferic în raporturile instituționale, ignorat și tratat ca o figură exotică. Anul trecut, la Universitatea din Iași, tinerii reformiști au obținut o mare victorie, după o lungă dispută și cu ajutorul discret al rectorului, pentru a impune ca evaluarea pentru gradațiile de merit să ia în discuție și activitatea de cercetare într-o proporție de măcar 40% din punctajul total. Chiar și așa, un articol ISI era evaluat cam la fel ca poziția de decan sau de nu știu câte prezențe (formale, de altfel) într-o comisie doctorală. Oricum, a fost un mare pas înainte în raport cu vechile criterii.
Aș fi însă nedrept dacă nu aș spune că venirea d-lui Funeriu la minister, reformele sale, au adus un suflu nou. Mi se pare însă că demersului dlui Funeriu nu a atins fondul problemei, sursa răului: puterea administrativă este copleșitoare în raport cu puterea epistemică. În recenta sa reformă, dl. Funeriu aproape că nu s-a atins de sistemul ierarhiei universitare, preluat de la sovietici (de fapt, de origini militare, prusace), bazat în bună măsură pe principii fundamental birocratice, în care șeful de catedră este feudalul absolut. Dar, despre aceasta cu altă ocazie.
[poll id="1"]